Când o vorbă veche îți sare în față ca un titlu de scandal
Noi, românii, avem o vorbă pe care o arunci dintr-un gest, aproape fără să te gândești, și totuși ea poartă în spate o mitologie întreagă: „s-a dus pe Apa Sâmbetei”. O spui când ți s-a prăbușit ceva muncit, când ți-a scăpat printre degete un plan, când ai pierdut fără drept de apel.
Numai că, dacă o iei la bani mărunți, expresia asta nu e doar despre pierderi mărunte și nervi de zi cu zi. În basmele și credințele vechi, Apa Sâmbetei e hotarul dintre lumea noastră și lumea de dincolo, un fel de graniță lichidă pe care odată ce ai trecut-o, nu te mai întorci cu aceeași față.
Când mi-a căzut în mână romanul lui Bradu Mihai Dan, mi-a venit instinctiv să lipesc vorba asta de poveste. Nu din comoditate, ci fiindcă acolo, în „Drumul către o altă dimensiune”, moartea nu vine ca în știrile seci, cu o frază și o fotografie de arhivă.
Moartea, sau măcar ceea ce oamenii numesc moarte, se strecoară printr-o fabrică abandonată, printr-o groapă fără fund despre care circulă legende și printr-un câmp electromagnetic care se poartă ca o mână invizibilă. Ajungi să simți că lumea, în anumite colțuri, are o trapă pe care nimeni nu o trece în procesul verbal.
De aici și titlul, care sună ca un anunț dintr-o cronică de senzație. Da, e intenționat. Fiindcă, dacă stai să asculți povestea până la capăt, lucrul șocant nu e o împușcătură, nici o urmărire cu sirene. Șocant e că „a murit” poate însemna, uneori, „a dispărut din normal”. A ieșit din ordinea cunoscută, a ieșit din ce poate explica o comunitate.
Fabrica, copilăria cu telefoane și groapa care înghite zvonuri
Sunt orașe în care, la periferie, găsești o fostă uzină, o hală ruginie, un șir de ferestre sparte. Și fiecare astfel de loc adună, în timp, un fel de folclor urban. Copiii se duc acolo să fie curajoși, să se fotografieze, să simtă că au scăpat de ochii părinților.
În roman, Mihai, naratorul adolescent, spune direct că el și prietenii lui erau trimiși afară de mame, ca să își amintească „cum să respire”, fiindcă altfel stăteau lipiți de gadgeturi și jocuri. E o replică pe care, dacă ai avut adolescenți în casă sau ai fost tu unul, o recunoști imediat. Nu are poezie, dar are adevăr.
Așa ajung în fabrică, locul lor „special”. O sală ca o sală de ședințe, cu masă mare, scaune aruncate, și într-un colț, o groapă imensă. Groapa e personaj. E un gol care stă acolo, tăcut, și tocmai tăcerea lui te roade. Legenda spune că, în timpul unei ședințe, un polițist a fost înghițit de pământ, fără urme, fără fund, fără șansă de salvare. Copiii aruncau monede în groapă și nu auzeau nimic. Niciun clinchet, nicio lovitură. Asta e partea care te înțepenește, fiindcă nu mai e doar superstiție, e experiență.
Într-o zi, când aude o ușă deschizându-se în altă încăpere și apoi o voce care se anunță „Poliția!”, Mihai fuge cu prietenii spre geamul pe unde intrau de obicei. Doar că el rămâne în urmă, se împiedică, își pierde cunoștința, și când se trezește are senzația aceea teribilă că e tras înapoi, ca o păpușă, controlat de ceva. Își descrie corpul ca și cum ar lua foc. E fix sentimentul de coșmar, când încerci să fugi și picioarele nu te mai ascultă.
Și cade în groapă.
Petre, polițistul din prezent, și momentul în care omul legii nu mai are lege
Aici intră în scenă Petre. Îl vedem prin ochii unui adolescent, ceea ce schimbă totul. Petre nu e eroul monumental din afișe. E un bărbat real, apăsat, cu o urgență în gesturi, cu disperarea aceea pe care o recunoști la cineva care a ajuns târziu într-o situație și simte că îi scapă controlul. În roman, chiar în clipa în care Mihai e pe punctul să se prăbușească, Petre năvălește în cameră și încearcă să îl salveze, dar e prea târziu. Asta e prima fisură serioasă.
De aici pornește „motivul șocant” din titlu. Nu un glonț, nu o ambuscadă, ci un eșec al realității. Un polițist ajunge în fața unui fenomen care nu se supune nici procedurilor, nici instinctului. Și când ajungi acolo, „a murit” începe să capete sensuri pe care nu le mai poți ține într-o singură propoziție.
Petre nu moare imediat, în modul acela liniar, medical. Dar moare, ca să zic așa, în ochii orașului, în ochii lumii care are nevoie de explicații simple. Dacă povestea ajunge la urechile publicului, dacă se transformă în bârfă, Petre devine fie eroul care n-a putut salva un copil, fie omul care a încurcat lucrurile, fie, în varianta cea mai crudă, numele pe care îl lipești de un dosar și îl închizi.
Într-un roman realist, aici s-ar opri totul. Ar veni ambulanța, ar veni ancheta. Numai că Bradu Mihai Dan are alt plan.
Marcus, bătrânul din adânc, și camera care seamănă cu o glumă serioasă
Mihai se trezește jos, fără durere, fără sânge, fără rănile pe care le-ai aștepta. Pentru o clipă, chiar crede că a murit și a ajuns în rai, doar că își aduce aminte, cu umorul lui, că nu scapă atât de ușor de tema la franceză.
Apoi vede lumini care îl conduc spre o ușă uriașă, iar dincolo de ușă găsește o cameră stranie: provizii, o vitrină cu o cască de viking și o sabie, o mini bibliotecă și un bătrânel care citește și bea ceai. Când îl vede, bătrânul tresare și își ascunde ceaiul. Detaliul ăsta mic îți spune, fără explicații, că omul din fața ta e viu, e speriat, e om.
Bătrânul se numește Marcus. În jurul lui, obiectele nu sunt ce par. Coiful și sabia se transformă, când sunt atinse, într-o șapcă și un creion. Fumul albastru și transformarea aceea scurtă sunt punctul în care normalul se rupe complet. Petre vede și el. Îngheață, ca orice adult care își dă seama că nu mai poate pune lucrurile la loc cu un „hai acasă și nu mai vorbi prostii”.
Marcus vorbește despre o putere electromagnetică care funcționează ca un lift, ridicându-i încet din groapă. Un adolescent chiar ironizează momentul, spunând că tot ce mai lipsea era melodia de fundal. E o replică din aceea care te face să râzi și să înghiți în sec în același timp.
Pe drum, Petre vede trupurile neînsuflețite ale unor creaturi cu trăsături feline, cu substanță negricioasă în loc de sânge. Pentru el, ca polițist, asta e dovada că nu e vorba de o farsă. Pentru cititor, e confirmarea că legenda a fost, de fapt, un avertisment.
Motivul „morții” lui Petre, așa cum îl simte orașul, așa cum îl simte el
Să revenim la întrebarea care cere răspuns pe înțelesul tuturor. De ce a murit Petre? Dacă ar fi să fii strict și pedant, ai spune: nu există o scenă în care Petre este declarat mort cu acte și semnătură. Dar titlul are sens într-un alt fel, mai românesc, mai amar.
Petre „moare” fiindcă intră într-o poveste care îl scoate din rolul lui. În lumea lui, adevărul e ceva ce se demonstrează, se scrie, se arhivează. În lumea pe care o descoperă în fabrica aceea, adevărul e ceva ce te aleargă, te prinde în colț, te obligă să improvizezi. Și mai e o lovitură: dacă spui ce ai văzut, riști să fii luat peste picior sau considerat instabil. Dacă taci, rămâi singur cu imaginea aceea, cu groapa, cu liftul invizibil, cu creaturile. Oricum ai întoarce-o, viața ta de dinainte se duce pe Apa Sâmbetei.
Într-un oraș, disparițiile și întâmplările fără explicație devin repede zvon. Se rostogolesc prin piețe, prin scări de bloc, prin rețele. Lumea își inventează propria logică, fiindcă oamenii nu suportă golurile. Exact cum, în „Enigma Otiliei”, spaima de hoți și obsesia averii îl fac pe moș Costache să încuie casa până la absurd și să vadă amenințări peste tot, aici frica de necunoscut îl face pe omul de rând să umple groapa cu povești. Și atunci, în loc să fie Petre polițistul, Petre devine personaj. Devine nume de legendă.
Șocant e că moartea lui Petre, în sensul acesta, nu e provocată de o crimă, ci de o ușă deschisă în realitate. De un prag care nu e pe hartă. De o dimensiune care își întinde mâna spre noi, ca și cum ar fi fost mereu acolo, doar că n-am fost atenți.
„S-a dus pe Apa Sâmbetei” ca prag, nu ca figură de stil
Mi se pare important să nu tratăm expresia ca pe o podoabă. În folclor, Apa Sâmbetei are ceva de hotar. În roman, groapa joacă rolul acesta. Nu e un râu, e un gol vertical, dar funcția e identică. Te apropii, arunci o monedă, nu auzi nimic, și înțelegi, cu pielea, că ai pus mâna pe un loc care nu răspunde legilor obișnuite.
Petre, ca polițist, e omul care ar trebui să pună hotar răului. Numai că aici hotarul e chiar locul. Și, în fața unui hotar care nu ține cont de tine, ești gol. Ești doar om, cu pistol, cu stație și cu foarte puțină putere reală.
Mai târziu, povestea se lărgește, devine o cursă cu mașini urmărite, cu un elicopter, cu improvizații și cu umor. Ajung chiar la „La Lupu”, cel mai scump restaurant din oraș, unde Mihai se uită la telefon și vede că e ora 19.00, iar în capul lui apare automat imaginea mamei cu clătite și cu întrebarea aceea, rostită pe jumătate afectuos, pe jumătate aspru: „unde ai fost?”. În exact momentul acela, stația lui Petre începe să strige și îl cheamă la sediu. Nu e doar o scenă simpatică. E contrastul perfect între două lumi: una cu program și ordine, cealaltă cu gropi care înghit oameni.
Și dacă tot am pomenit de „Enigma Otiliei”, n-ai cum să nu simți o punte. Călinescu are un fel al lui de a arăta cum o casă, un restaurant, o invitație la masă pot să devină capcane morale, locuri unde se clarifică alianțe și se văd intenții. Bradu Mihai Dan folosește restaurantul ca pe o clipă de respiro, aproape comică, înainte ca groaza să revină. În ambele cazuri, masa nu e doar masă. E o scenă.
De ce povestea prinde și dacă nu ești „fan fantasy”
Dacă nu citești fantasy, ai putea să te oprești la primele arme care se transformă și să spui „nu e pentru mine”. Dar romanul are un avantaj: vocea naratorului. Mihai e adolescentul care glumește când îi vine să plângă, care se teme și totuși se bagă, care se gândește la teme și la mame chiar când lumea se rupe în două. Asta îl face credibil.
Petre e credibil altfel. E adultul care intră într-o situație pe care nu o înțelege, dar tot trebuie să se miște, să protejeze, să acționeze. Și Marcus e credibil prin oboseala lui, prin rutina stranie a supraviețuirii în subteran, prin ceaiul ascuns la spate ca un copil prins cu borcanul de dulceață.
Așa ajungi să simți că „motivul șocant” nu ține de artificii, ci de ideea că există locuri în care viața pe care o știai, cu regulile ei, se termină. Fără zgomot. Fără avertisment.
Cartea, premiul, și de unde o iei dacă ți-a stârnit curiozitatea
Nu vreau să fac reclamă cu ton de afiș, că nu suport nici eu asta. Dar dacă ți-a plăcut ideea de legendă urbană care se dovedește adevărată, dacă ți-au plăcut scenele cu „La Lupu”, cu stația care îl cheamă pe Petre la sediu, cu liftul electromagnetic și cu obiectele care își schimbă forma, atunci merită să citești povestea în întregime.
Cartea se poate achiziționa online de pe Carturesti.ro și Libris.ro, iar aici las, o singură dată și exact cum trebuie, titlul cu linkul direct: „Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan.
Mai e un detaliu care nu e doar decor. Autorul a primit premiul pentru Carte de debut din partea Ligii Scriitorilor din România, iar premiul i-a fost înmânat în cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene. Pentru un debut, asta înseamnă că cineva a văzut dincolo de entuziasm și a recunoscut un început promițător.
Caseta editorială
Titlu: „Drumul către o altă dimensiune”
Autor: Bradu Mihai Dan, premiat cu distincția pentru Carte de debut din partea Ligii Scriitorilor din România, înmânată de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene.
Unde se găsește: Cartea poate fi achiziționată online de pe Carturesti.ro și Libris.ro, inclusiv prin pagina de produs din librăria Libris.
