Călătorie în America de Sud-episodul 10Blogul de vacante | Blogul de vacante

Călătorie în America de Sud-episodul 10

Zbor spre deșert, Aeroportul Calamata și schimbăm macazul

Înainte de a pleca din Santiago am savurat într-o liniște parțială și imperfectă una din atracțiile orașului, cafenelele Coffe and Legs. Este un concept complet diferit de ceea ce își poate imagina un european. Barista, sau mai pe românește chelnerițele, sunt femei de toate vârstele și dimensiunile, poartă rochii scurte și foarte strânse pe corpurile imperfecte. Există burtici lăsate să se reverse și care, în graba servirii cafelei, au imprimată o mișcare care, unei minți lipsite de imaginație, îi poate părea disgrațioasă. Nici urmă de complexe și nici un gând de genul “de mâine mă apuc de cură” nu părea să tulbure mintea doamnelor. Aparent fără nici o logică culoarea minusculelor rochii este un portocaliu pal, piersicuță. Astfel de locuri sunt pline de bărbați ce stau înșirați de-a lungul unui labirint de tejghele. Acesta a fost locul în care am băut pentru prima dată o cafea bună sud-americană. Și cu aceasta părăseam iar civilizația, iar în  mintea mea plutea întrebarea “De ce nu ne bucurăm mai mult de Santiago??”

A urmat zborul spre deșert. În aeroport mâncam struguri cumpărați din Santiago și nu înțelegeam unde este deșertul. Afară erau câteva jeep-uri roșii impecabile și eram sigură că nu sunt “our style” și mare dreptate am avut. Mașina proaspat închiriată trecea repede prin sau pe lângă deșertul Atacama. Nici nu mă lămuream dacă îmi place sau nu, trăiam cu sentimentul că nu pare nimic spectaculos. Dar citisem că aici toate minunile sunt în spatele zidurilor de adobe (chirpici local) și atunci speranța a rămas nezdruncinată de aparențe.

Am ajuns în San Petro de Atacama. Cazarea a fost într-un loc care avea baie proprie și mi se pare o minune că aici avem atât de multă apă. Culmea aroganței sau poate a ignoranței este că ne-am dus hainele la spălătorie în deșert. Și nu orice deșert, ci cel mai secetos loc al planetei. “Spălătoreasa” era simpatică, trăise în New York și vorbea o engleză impecabilă.

Ieșiți pe străzi, prima impresie despre acest sat/oraș/așezare a fost că seamănă izbitor cu Vama Veche. Oameni frumoși și colorați, străzile erau doar niste ulițe fără pic de ciment. Și în tot acest tablou arid au apărut terase și restaurante destul de pretențioase. Simțeam și respiram doar LIBERTATE.

07_Atacama_1

 

07_Atacama_2

 

Grupul nostru s-a oprit la primul restaurant ce avea review bun pe TripAdvisor. Eu am continuat colindatul și trăitul atmosferei (a se sesiza doza mare de autoironie în tot acest trăit). Am umblat aiurea pe străzi până la apus, până când Vulcanul Licancabur (~5900 m) ajunsese doar un contur ciudat, un triunghi perfect pe cerul roșiatic. În atmosfera încărcată de praful deșertului monstrul de 6000 era doar un contur, o iluzie și nu puteai garanta că e real.

07_Atacama_3

 

Știam că Atacama este locul de unde se vede perfect Calea Lactee. Și pentru că e secetos și la înălțime aici a fost construit cel mai mare radio telescop din lume. ALMA îl cheamă și este o combinație de 66 “high-precision antennas”, iar 50 dintre acestea, fiecare cu diametru de 12 m,  alcătuiesc fascicolul principal și actionează ca un singur telescop.

Cu această idee am început să caut cu disperare tururi de noapte spre deșert. Erau toate ocupate și începuse să mă macine regretul că nu am rezervat online, de acasă. Din aceeași categorie a regretelor inutile este și căutarea Muzeului Meteorit. Într-un loc atât de mic, cu 3-5 străzi eu căutam de cel puțin 30 minute unicul muzeu din localitate. Îmi era cald, eram obosită și tot nu dădeam de micul, marele muzeu. În final am descoperit că nu era vorba de o clădire, ci era un mare balon. Odată ajunsă acolo am petrecut alte 45 min încercând să-i explic fetei de la intrare ce vreau. Avea un dicționar pe masă și, după 3,4 cuvinte în spaniolă, căuta în dicționar și spunea ceva și în engleză.

07_Atacama_4

 

Căutarea a luat sfârșit, găsisem tur și m-am întors la restaurant unde oamenii deciseseră că este momentul să se ridice de la masă. A urmat un circuit pe la magazine cu bijuterii și suveniruri. Oferta este foarte mare și destul de variată. Dar și prețurile sunt destul de simpatice.

Soarele era deja apus și am continuat împreună să căutăm un restaurant pentru masa de seară. Am găsit ceva autentic … cântau un el și o ea, focul ardea în mijloc, iar mojito era cu frunze de coca. Ce nebuni eram, coca, ah??

 

07_Atacama_5

 

Ce mi-a rămas din prima zi? Depășisem un oarecare prag psihologic ducând hainele la spălat într-un loc care mi se părea destul de murdar, încercasem pentru prima dată mâncare de quinoa, încercasem coca și trăiam din plin bucuria că mă aflu acolo.

Seara aveam programat turul de stele și în drum spre hotel m-am pierdut. Eram iar complet rătăcită  în cel mai mic oraș din lume și am fost foarte aproape de a rata excursia. Deși eram în deșert m-am îmbrăcat  grosuț, mi-am pus bocancii astfel încât să nu mă înțepe cine știe ce arătare și mă simțeam caraghioasă așa infofolită. Dar am constatat că eram mic copil pe lângă doamna  cu care urma să merg… ea avea căciula și mânuși. Râdeam de mă prăpădeam în sinea mea.

Șoferul și ghidul au colectat 20 turiști, am  mers împreună până la ieșirea din marele oraș, iar acolo a sunat specialistul, astrologul, care a stabilit că este prea înnorat și turul se amână. Mare păcat mai ales că în seara următoare era un cer curat și am văzut de pe o stradă întunecată Calea Lactee ca în reviste. De ce nu am riscat să-mi iau bilet pentru a doua zi … riscam să pierd câțiva EUR. Am momente când mi se încețoșează complet mintea și după, regret.

A doua zi am rămas loco în San Petro, am fost la Muzeul de Arheologie și după, am  continuat cu ceva shopping. Muzeul m-a făcut să înțeleg  că în aceasta parte a lumii oamenii se droghează de acum 10.000 de ani, că substanțele halucinogene aproape au intrat în ADN-ul lor. Printre primele obiecte confecționate și găsite sunt plăcuțele unde se puneau plantele sau oscioarele de păsări folosite pentru a priza plante.

07_Atacama_6

 

După muzeu tot ce aș fi vrut era să beau o cafea. De notat că San Pedro de Atacama este plin de terase colorate unde poți petrece relaxat câteva ore. Mai ales că aici toată lumea așteaptă să se potolească arșița și să pornească spre deșert.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>